Linul este un peste dulce, cu oase cam multe, des intalnit prin baltile Dunarii de la Calafat si din ce in ce mai rar, prin micile balti, ramase in fosta albie a Oltului, dupa constructia lantului de hidrocentrale.

Nu pot sa nu-mi aduc aminte, cat de mult „bine” a facut pescarilor, lantul de hidrocentrale de pe Olt. Raul si-a schimbat complet, cursul, vechile balti au fost umplute cu cenusa de la centralele termice pe carbune, infiltratiile de pacura si petrol s-au intensificat, malul scos din baraje a umplut marile balti, pline de peste (crap, stiuca, caras, lin, platica, etc.), mirosul de fenoli de la Codlea a schimbat miroasele raului si ale pestilor, supravietuitori din Olt.

La vremea respectiva, a epocii de aur, pescarii blagosloveau, prin colturile carciumilor pe unde se aciuiau, sa uite de necaz. Tot nu mai aveau unde pescui. Protestul pe fata, ar fi fost inutil, ca si acuma de altfel, tot nu te auzea nimeni.    🙁

Pe vara, am gasit in pescarie, lin adus de la Dunare. Am facut un stoc, in frigider. Carnea dulce a pestelui, merita sa pui 2-3 pungute cu cate 2 pesti, de 0,4-0,5 Kg, fiecare, in congelator.

Cum are niste solzi mici si tari, greu de curatat, pestele se foloseste, de preferat, la saramura, unde nu trebuie curatat de solzi. Cand se consuma preparatul, se desface pielea cu solzi cu tot si se consuma doar carnea alba, pigulind cu grija oasele. Cu cat pestele este mai mare, cu atat oasele sunt mai mari si mai usor de scos, chiar si pentru simandicosii care folosesc cutitul de peste.     😛

Sa ma contrazica cineva, cu argumente tari ! Pestele mancat cu mana, are alt gust, ……. de peste, de salbaticiune, adica, vreau sa spun. Folosind cutitul, parca se cocleste gustul pestelui. Nu stiu daca este adevarat sau nu, eu asa simt.    😀

Si de altfel, cum sa iei mamaliga fierbinte, cu furculita si cutitul, sa moi mamaliga in saramura si sa „numeri” oasele din carnea pestelui ? E ca si cum ai incerca sa mananci seminte de dovleac spargandu-le cu ciocanul si alegand miezul comestibil.

Aducere aminte ! Apropo de cum se sparg, in dinti, semintele de dovleac. Eram in armata, pe stadion, la Craiova, la un meci de fotbal, „U” Craiova cu Poli Iasi. Am nimerit langa un tip, care tot meciul a consumat vreo 3 buzunare de seminte de dovleac. Asta nu ar fi nimic, dar, pe un colt al gurii introducea 10-15 seminte, o data si pe celalalt colt al gurii, scotea „protectia” si o scuipa pe jos. Neverosimil, dar adevarat. Cand mesteca oare, miezul semintelor ? Mister total ! Tot meciul, am incercat sa prind miscarea, fara a reusi insa. Nu mai stiu scorul meciului, ca tot nu prea m-am uitat, dar imaginea individului mestecand seminte imi este inca vie. Sa tot fi trecut vreo 30 si ceva de ani, de atunci.     🙁

Poti, oare, sa uiti asa ceva ? Il vad pe individ si astazi, ca si cum ar fi langa mine.    😕    Nu auzisem, pe vremea aceea, de cartea recordurilor, dar astazi, cred ca individul, ar fi fost „regina balului”, la sarbatorile anuale cu premii, ale emisiunilor de profil.

Sa revenim la saramura de lin. Se curata pestele la interior si de branhii. Se spala bine, sub jet de apa rece si se lasa la scurs intr-o sita. Pestele se tamponeaza cu un prosop de bucatarie, curat, pentru a se usca cat mai bine.

Se incinge vechiul gratar, de tuci, pe ochiul mare, al aragazului, direct pe flacara.

Sfat, cam greu de realizat ! A nu te uita la consoarta, care stramba din nas si face marunt din buze – iar faci fum si miros in casa ! Nu ai gratarul minune, adus de copii, care nu scoate fum ? Il am, il folosesc des. Imi place, il ador chiar. Nu am gasit inca, solutia magica, de a pune sarea grunjoasa, la incins, pe drevele gratarului. Ce pacat.     🙁

Pui la indemana un ardei gras, o ceapa alba, niste usturoi verde, o frunza de busuioc verde, cate o radacina mica de patrunjel, pastarnac, morcov, o felie de telina, un ardei iute, cateva fire de patrunjal verde, o crenguta de rozmarin, o rosie maricica.

Incingi bine, gratarul de tuci. Presari sare grunjoasa, dupa gustul inimii, pe gratarul incins si astepti vreo 3-4 minute, sa se incinga bine, sarea. Asezi pestele peste sarea incinsa si dai gratarul la focul cel mai mare. Nu pleci de langa aragaz si gratar, fiind focul mare, pestele se face repede, maxim 5 minute, pe fiecare parte.

Toma Necredinciosul ! Pentru a fi sigur, ca s-a facut pestele, poti sa-l incerci, langa cap, cu un varf de cutit, sa vezi daca s-a albit carnea sau este rozalie (sangerie).

NU uita, ochii in patru ! Sarea incinsa sare de pe gratar si nu ai cum prevedea (doar nu esti ghicitoarea Mercedesa), unde se opreste bobul de sare, incins, …… pe maini, pe fata, pe catel sau pe pisica.     8)

Cat timp se coace pestele, pe gratar, tai legumele dupa pofta inimii tale (aspectuoase, sa fie) si le pui intr-o tava de inox, cu niste apa rece. In apa, mai pui cateva boabe de piper si 2-3 frunze de dafin.

Pui tava pe ochiul aragazului si incepi sa incalzesti mixtura. Numai bine, cand apa are vreo 80-90 grade C (nu trebuie sa fiarba), este gata pestele.

Pestele fierbinte, se scufunda in apa fierbinte, cu legume tocate. Se da intr-un clocot si se opreste focul. Se adauga o strelice de ulei de masline si niste picaturi de otet din vin sau zeama de lamaie sau otet balsamic. Se presara patrunjel verde.

Se acopera tava cu o folie din staniol sau cu un capac. Poti pune toata mixtura, intr-un vas de Jena, cu capac.

Se lasa la macerat, 1-2 ore. Cu cat lasi mai mult la macerat, cu atat gustul de saramura, va fi mai profund si miasmele mai imbatatoare.

Nu trebuie sa se mire nimeni ! Lasat mai mult timp, la macerat, la rece, pestele se va transforma intr-o piftie si o sa te poti lauda ca ai facut peste in aspic.

Saramura de lin se serveste rece sau calduta, cu mamaliga calda, aburinda si ardei iute. Nu trebuie uitat de un pahar de vin alb demisec, rece, sa abureasca paharul.

Gaselnita ! Prin market am descoperit niste pungi, pe care le umpli cu apa si faci bilute de ghiata.

Nici sa nu va ganditi ! Un amic de-al meu are o zicala, auzita de la un mos de-al lui – dacat apa in vin, mai bine in galosi.

Tot un fel de secret este ! Am cumparat pungile alea, pentru ghiata, ca sa racesc apa, atunci cand vreau sa mentin legumele colorate, dupa ce le-am fiert. Va zic alta data, cum sta treaba cu apa rece, in care se scufunda legumele fierte, ca sa-si pastreze viu, coloritul.

Pofta buna frati gurmanzi de pretutindeni, oriunde va veti afla pe mapamond ! Imi aduc aminte destul de des, de lozinca din vremea lui ceasca – nicio masa fara peste. NU ca sa-i fac reclama lui ceasca, ci doar ca sa mai prepar ceva, pe baza de peste. Trebuie sa scriu ceva si pe blogul asta, nu-i asa ?    😛